Iubesc asa de mult sa scriu (despre orice si nimik) incat cei din jur cred ca nu sunt intreaga la minte.
Inca din adolescenta am prezentat simptome ale acestei “boli” (pasiunea de a scrie) incurabile (nici macar in pragul falimentului sau a saraciei, din cate am inteles de la altii), dar nu prea am indraznit sa imi exprim public ideile si gandurile.
De ce, va intrebati?
Adevarul este ca nici nu m-am gandit vreodata, dar e posibil sa imi fi fost teama de critica. Imi cam placea sa am dreptate mai tot timpul (existau si exceptii, ce-i drept si fara atata modestie).
Ce-mi veni acum?
Ei, mai creste omu’, mai trece prin experiente, mai critica la randul lui, isi da seama ca pamantul nu se invarte numai in jurul persoanei dumnisale si asa ajunge sa inteleaga ca o critica este un ajutor. Vorba aia: Un picior in fund te impinge sa faci un pas mai ‘nainte. Asa ca… m-am hotarat. Mi-am luat inimutza in dintzi, condeiul, am dat unda verde mintzii si voila: I’m here now and nothing will stop me to do my job…bla, bla… Parerile noastre nu vor fi intodeauna la fel, probabil mai deloc, dar…astept feed-back (fie ca e de bine, fie ca e de rau).
Comentatzi cu incredere.
Acesta este motivul oficial al infintarii acestui blog, ca acela neoficial in care nu mai stiam ce sa fac de plictiseala in ultimele zile de vacantza (plictiseala datorata faptului ca prietenii mei mai aveau restante si aveau de invatzat, iar eu nu prea ies fara ei/ele) pana la inceputul ultimului semestru din anii facultatzii, nu o sa vi-l spun. NICIODATA 
A, da (in loc de P.S.): mai am si simtul umorului, daca nu v-ati dat singuri seama. 
