Of, of… mai, mai…

   Ma gandesc ca nimic nu poate fi mai rau ca lipsa de incredere. Ma simt asa jignita! Nu pentru ca cineva nu ar avea incredere in mine, ci pentru ca se gandeste ca felul meu de a fi este fals. De ce naiba m-as chinui sa afisez o fata care nu ma reprezinta?  Cei care ma cunosc stiu ca sunt o persoana simpla: spun ce gandesc si daca as tacea vreodata in legatura cu ceva ce nu-mi convine ar fi pentru a nu provoca rau. Nu-mi place sa mi se faca un rau, asa ca nu fac nici eu. Dar nu sunt falsa! Daca amabilitatea mea intrece masura (uneori), atunci este pentru ca imi cere situatia, dar nu sunt falsa. Niciodata. Nu eu. N-as putea.

   Obisnuiesc sa rad, imi place sa-i vad pe cei din jurul meu razand sau, cel putin, zambind. Si daca vad un suras de la ei: sa fie din suflet! Nu suport sarcasmul, desi, uneori, l-am adoptat. Mi-a cerut-o imprejurarile.

   Incerc sa fac lucrurile ok pentru ca totul sa fie bine, dar stiu cand nu are rost sa ma obosesc. Asa ca: sorry!

  

Te iubesc… atat de mult…ca tu: pe mine!

     Este suficient sa-i aud numele si mor de ciuda. Un val de sentimente se pornesc din suflet si ies la suprafata in zeci de cuvinte pe care le regret. Simt ca-l urasc! Simt ca imi explodeaza sangele din vene doar cand ii simt prezenta. Si imi pare rau! Imi pare rau ca ma ascund in spatele acestui sentiment de ura. Eu nu-l urasc! Nu l-am urat niciodata. Mai degraba l-am iubit. I-am iubit ochii, glasul si sufletul. Oricat de greu imi este sa recunosc, nu pot sa il urasc. Nu l-am urat niciodata. Cand dispare sentimentul de furie – ca asta simt de fiecare data cand il vad – zambesc. Zambesc pentru ca il iubesc. Nu pot ura pe cineva. Nu-mi sta in fire sa urasc. Eu iubesc oamenii. De ce nu l-as iubi si pe el? Dar ma enerveaza si ma infurie gandul ca nu-l pot iubi. Sunt furioasa ca nu pot striga in gura mare ca-l iubesc cu toata fiinta mea, cu sufletul si inima. Dar,… nu am sa recunosc vreodata ca il iubesc mai mult decat el pe mine.

P.S.: el nu ma iubeste!