Este suficient sa-i aud numele si mor de ciuda. Un val de sentimente se pornesc din suflet si ies la suprafata in zeci de cuvinte pe care le regret. Simt ca-l urasc! Simt ca imi explodeaza sangele din vene doar cand ii simt prezenta. Si imi pare rau! Imi pare rau ca ma ascund in spatele acestui sentiment de ura. Eu nu-l urasc! Nu l-am urat niciodata. Mai degraba l-am iubit. I-am iubit ochii, glasul si sufletul. Oricat de greu imi este sa recunosc, nu pot sa il urasc. Nu l-am urat niciodata. Cand dispare sentimentul de furie – ca asta simt de fiecare data cand il vad – zambesc. Zambesc pentru ca il iubesc. Nu pot ura pe cineva. Nu-mi sta in fire sa urasc. Eu iubesc oamenii. De ce nu l-as iubi si pe el? Dar ma enerveaza si ma infurie gandul ca nu-l pot iubi. Sunt furioasa ca nu pot striga in gura mare ca-l iubesc cu toata fiinta mea, cu sufletul si inima. Dar,… nu am sa recunosc vreodata ca il iubesc mai mult decat el pe mine.
P.S.: el nu ma iubeste!
